Sedinta foto. Pi buni.

Exista un moment in viata oricarui parinte in care se uita la copiii lui, vede cum cresc cu viteza luminii si isi spune: Trebuie sa facem niste poze frumoase. Nu poze cu telefonul. Nu poze in care unul mananca, altul plange, iar al treilea apare in fundal doar in chiloti. Poze adevarate. Poze de familie. Poze din alea in care toata lumea este curata, pieptanata si, pentru cateva fractiuni de secunda, pare ca are viata sub control.

Asa am ajuns noi la Gabriel.

Si trebuie sa incep cu ce este frumos, pentru ca este. Decorurile sunt superbe. Fotograful este foarte bun. Site-ul arata impecabil. Programul este flexibil. Noi am avut sedinta la ora 21:00, ceea ce, pentru o familie cu trei copii, este aproape un serviciu umanitar. Pana aici, numai de bine. Dupa care incepe experienta.

Prima problema: trebuie sa fii degajat. Nu conteaza ca ai venit cu trei copii, probabil dupa o zi intreaga in care ai negociat imbracatul, mancatul, plecatul de acasa si supravietuirea colectiva. La fotograf trebuie sa fii degajat. Natural. Relaxat. Zen.

Copiii, la randul lor, trebuie sa aiba rabdare. Pentru ca nimic nu spune mai bine „copilarie” decat un copil de cativa ani care sta linistit, zambeste la comanda si asteapta indicatii artistice. Noi, parintii, am fost certati ca nu suntem suficient de degajati. Copiii, ca sunt prea nerabdatori.

Si atunci am avut primul moment de confuzie. Eu venisem la o sedinta foto de familie.

Nu stiam ca venisem la evaluarea anuala de performanta. Dar am mers mai departe. Pentru ca decorurile sunt superbe. Si fotograful este foarte bun. Apoi afli ca, daca ai mai mult de doi copii, platesti suplimentar. Pentru ca, na. De ce sa nu preluam si din mediul privat cate ceva din filosofia statului roman?

Ai multi copii?

Felicitari.

Costa.

Personal, mi se pare o politica profund neinspirata fata de familiile numeroase. Dar am acceptat-o. Inclusiv eu. Pentru ca, repet, omul face fotografii foarte frumoase. Doar ca, incet-incet, incepi sa descoperi ca fotografia este doar o parte din experienta.

Si, pentru ca atmosfera nu era deja suficient de relaxata, la un moment dat lui Gabriel i s-a parut o idee buna sa arunce cu un ursulet de plus spre o fetita de 8 ani.

Probabil facea parte din tehnica de destindere a atmosferei. Nu stiu. Eu, una, nu am gasit-o nici in in manualele vechi dar nici noi de parenting.

Fetita a spus ca o doare. Raspunsul: Ca se plange degeaba, pentru ca ursuletul este din plus.

Logic, nu?

Daca este din plus, nu are cum sa doara. Doar ca fetita, care aparent nu fusese informata despre proprietatile miraculoase ale materialelor textile, i-a explicat ca ursuletul o lovise cu nasul.

Nas care, spre deosebire de restul ursuletului, era tare. Si aici a venit replica memorabila:„Nu-i nimic, va trece.” Extraordinar. Deci nu doar fotografie artistica, ci si consultatie medicala inclusa in pret. Diagnosticul a fost pus rapid, fara examinare, fara intrebari suplimentare si, mai ales, fara vreo urma de scuze. Nu stiu daca durerea a trecut imediat. Dar stiu ca replica mi-a ramas in minte. Pentru ca, vedeti voi, aici nu mai vorbim despre copii nerabdatori sau parinti insuficient de degajati.

Vorbim despre un adult care, dupa ce loveste un copil cu un obiect, chiar si accidental, considera ca reactia potrivita este sa-i explice copilului ca nu are de ce sa-l doara. Si apoi sa-l asigure ca ii va trece. Poate ca sunt eu demodata. Dar in lumea mea, cand lovesti un copil, primul lucru pe care il spui este „Imi pare rau”. Nu „Te plangi degeaba”. Si nici „Nu-i nimic, va trece”. Pentru ca, pi buni, nu ursuletul este problema. Ci adultul care nu intelege ca durerea unui copil nu devine imaginara doar pentru ca el considera ca obiectul cu care l-a lovit era suficient de moale.

Mi-as dori sa pot da timpul inapoi. Nu ca sa schimb fotografiile. Nu ca sa negociez pretul. Nu ca sa aleg alt fotograf. Ci ca sa ma ridic si sa spun doua cuvinte: „Nu este in regula.” Atat. Fara scandal. Fara explicatii interminabile. Fara teama ca stric atmosfera. Pentru ca atmosfera era deja stricata. Doar ca eu inca incercam sa ma conving ca nu este. Si poate ca asta este lectia pe care o iau cu mine din toata experienta. Ca uneori nu strainii sunt cei care ne pun cel mai mult la incercare, ci propria noastra nevoie de a fi rezonabili, politicosi, intelegatori. De a nu exagera. De a nu face din tantar armasar. De a nu fi „mama aia”. Dar stiti ceva? Data viitoare prefer sa fiu mama aia. Mama incomoda. Mama care intreaba. Mama care intervine. Mama care strica fotografia perfecta daca asta inseamna ca isi apara copilul. Pentru ca o fotografie nereusita se poate sterge. Un moment in care copilul tau a avut nevoie sa-i fii alaturi si tu ai tacut nu se sterge la fel de usor. Si poate ca uneori suntem prea protectori. Poate ca uneori exageram. Dar intre riscul de a parea o mama exagerata si regretul de a nu fi intervenit atunci cand copilul meu avea nevoie de mine, stiu ce aleg. Pentru ca poti sa fii prea politicos. Prea intelegator. Prea preocupat de ce cred ceilalti. Dar cand vine vorba despre a-ti apara copilul, uneori descoperi ca niciodata nu esti suficient de protector.

Cealalta parte este un fel de escape room administrativ. Trebuie sa descoperi ce ai cumparat. Ce este inclus. Ce nu este inclus. Ce costa suplimentar. Ce mai poti cumpara. Ce trebuia sa stii. Ce ai fi putut afla. Si, eventual, unde scria. Daca stati prost cu timpul, recomand sa va luati concediu inainte sa cititi site-ul. Iti trebuie aproape trei ore numai ca sa descifrezi toate informatiile.

Si, pentru aproximativ 800-900 de lei, cat ajunge experienta cu diversele costuri, eu aveam o pretentie absolut extravaganta: Sa vorbesc cu un om. Nu cu un AI bot.

Nu cu asistentul AI al lui Gabriel. Cu Gabriel. Stiu. Pretentii de alta generatie. Numai ca traim vremuri moderne. Ne scanam singuri produsele la supermarket.

Ne facem singuri check-in-ul. Ne instalam singuri actualizarile. Ne configuram singuri conturile. Ne resetam singuri parolele. In curand probabil ne vom face singuri si operatiile, dupa un tutorial pe YouTube. Asa ca nu ar trebui sa ma mire ce a urmat.

Dupa sedinta foto am primit aproximativ 550 de fotografii. Super, am zis. Avem de unde alege. Si chiar aveam. Pentru ca trebuia sa aleg eu cele 40 de fotografii care urmau sa fie editate.

Trei copii. Cinci oameni. Mult succes. Am trecut o data prin ele. Apoi a doua oara. Apoi a treia oara. Nu pentru ca sunt perfectionista. Ci pentru ca trebuia sa gasesc 40 de fotografii in care toti participantii sa fie surprinsi corespunzator. La un moment dat nu mai stiam daca aleg fotografii sau fac recrutare. Tu ramai. Tu nu. Tu ai ochii inchisi. Tu te uiti in alta parte. Tu esti neclar. Tu pari ca ai fost adus impotriva vointei tale. Next.

Procesul era ajutat considerabil si de faptul ca multe fotografii mi se pareau neclare, iar peste fiecare fotografie erau aplicate aproximativ cinci watermarkuri.

Cinci.

Ca nu cumva, intr-un moment de slabiciune morala, sa fug cu fotografia needitata in care unul dintre copii se uita la tavan si eu am jumatate de ochi inchis. Inteleg watermarkul. Pi buni ca inteleg.

Dar la cinci watermarkuri pe fotografie deja nu mai selectezi poze. Participi la un test de vedere. Intr-un final, dupa trei treceri prin cele 550 de fotografii, am reusit.

Victorie.

Credeam ca s-a terminat. Dar nu. Pentru ca apoi am aflat ca mai pot selecta inca 10 fotografii gratuit pentru editare. Ceea ce este, de fapt, un lucru foarte frumos. Multumesc. Doar ca ar fi fost si mai frumos sa stiu asta inainte sa trec de trei ori prin cele 550 de fotografii. Asa ca am luat-o de la capat. A patra oara. La un moment dat ajunsesem sa cunosc fotografiile mai bine decat imi cunosc copiii. „A, da, cadrul 327. Aici clipeste ala mic.” Pentru ca sedinta foto nu se termina cand pleci din studio. Sedinta foto se termina cand termini tema pentru acasa.

Si aici apare partea mea preferata. Dupa ce clientul analizeaza singur sute de fotografii, face selectia, compara cadrele si isi petrece cateva ore bune facand asta, daca doreste sa primeasca toate fotografiile realizate in cadrul sedintei, mai plateste 200 de lei.

Aici am ras.

Nu pentru ca era amuzant. Ci pentru ca uneori rasul este singura reactie social acceptabila.

Si daca tot suntem la capitolul „surprize”, mai avem una. Daca vrei fotografii si la decorul din exteriorul cladirii, pregateste inca 700 de lei. Doar atat. Adica nu spun ca trebuie sa vinzi un rinichi. Spun doar sa verifici cat mai valoreaza unul.

Inteleg actul artistic. Chiar il inteleg. Inteleg decorurile. Inteleg echipamentele. Inteleg experienta. Inteleg talentul. Inteleg ca un fotograf bun nu vinde doar timpul petrecut apasand pe un buton. Si cred sincer ca munca buna trebuie platita bine.

Dar exista o diferenta intre a-ti valorifica munca si a transforma experienta clientului intr-un traseu cu taxe de trecere. Copil in plus? Platesti. Vrei toate fotografiile? Platesti. Vrei si decorul de afara? Platesti. Vrei probabil sa respiri mai artistic in studio? N-am intrebat. Mi-a fost frica.

Si asta este, de fapt, problema mea cu toata experienta. Nu talentul. Nu fotografiile. Nu decorurile. Ci senzatia permanenta ca, dupa ce ai platit un serviciu premium, trebuie sa muncesti si tu putin pentru el. Sa citesti. Sa descifrezi. Sa selectezi. Sa reselectezi. Sa comunici cu AI-ul. Sa descoperi beneficiile dupa ce ti-ar fi fost utile. Si, eventual, sa mai scoti cardul din cand in cand.

Site-ul este impecabil. Decorurile sunt spectaculoase. Fotograful este talentat. Dar experienta clientului nu este o fotografie. Nu poate fi editata dupa. Si nici cinci watermarkuri nu pot ascunde asta. Este prima recenzie negativa pe care o scriu vreodata. Si, crede-ma, Gabriel, nu mi-a facut nicio placere sa o scriu. Dar consider ca o meriti.

Pentru ca uneori poti fi foarte bun la ceea ce faci si, in acelasi timp, sa uiti complet cum se simte omul care iti plateste serviciul. Concluzia? Daca aveti timp, rabdare, buget pentru diversele suplimente si disponibilitatea de a participa activ la productia propriului serviciu premium, s-ar putea sa fiti foarte multumiti. Eu am obtinut fotografiile. Si o experienta. Doar ca pe a doua n-as mai plati-o o data.

Pi buni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.